– V-ați început cariera dvs de romancier cu genul polițist. De ce?
– În adolescență, în tinerețe, am citit multe romane polițiste – posedam întreaga colecție “Enigma” a Editurii “Univers” (o editură importantă din România), de pildă, precum și numeroase volume din Série noire – nici acum nu știu cum miroase parfumul Balafre de la Lâncome, a cărui reclamă o descopeream pe coperta a patra a fiecărei apariții din serie. Desigur, printre lecturile mele figurau și câteva cărți ale unor reprezentanți ai genului de la noi. Nici una nu mi se păruse pasionantă. Nici una nu se ridica la înălțimea unor realizări datorate lui Chase, Hammett, Cheyney, Boileau-Narcejac, Japrisot și, mai ales, lui Chandler. Toate mi se păreau false, cu anchetatori de o convenționalitate revoltătoare, părând a fi scrise numai pentru a demonstra ce bravă și perspicace e miliția pusă în slujba poporului, iar scriitura, de o precaritate vizibilă, descuraja orice apreciere din partea vreunui critic literar respectabil.
– Și totuși ați avut curajul să abordați un gen care nu nu cunoștea realizări notabile în România.
– Unii au spus că scriind Atac în bibliotecă, primul meu policier, am vrut să fac o demonstrație de forță care să lovească în astfel de creații mediocre. N-a fost nici o clipă intenția mea. După ce îmi apăruseră volume de versuri, de interviuri, un eseu despre un remarcabil poet român, pur și simplu am simțit nevoia să-mi încerc puterile și în spațiul prozei. Mi s-a părut că policierul îmi vine ca o mănușă. Mai ales că îmi făcusem mâna traducând din limba franceză vreo opt-nouă cărți.
– Cum a început totul?
– Descoperisem, de mai mult timp, o frază pe care mi-o doream la începutul romanului pe care visam să îl scriu: “Cadavrul se află în dreapta mea, așezat pe un maldăr de cărți”. Nu aveam însă în cap nici o intrigă, nu știam care vor fi personajele și prin ce întâmplări vor trece, și în jurul căruia dintre ele se va desfășura acțiunea.
Într-o zi, în biroul meu din redacția unde lucram s-a încins o discuție despre romanul polițist. Unul dintre colegi a afirmat ritos că el poate scrie un policier într-o lună. I-am răspuns că și eu sunt capabil de o astfel de performanță. Am pus cu el un pariu. Cine va izbuti să termine în patru săptămâni un roman polițist va primi o ladă de bere.
– O miză ispititoare!
– Chiar în aceeași seară m-am apucat de treabă. Ca într-o iluminare mi-am dat seama că protagonistul meu trebuie să fie cineva pe care pot să-l descriu cel mai bine. Așa m-am hotărât să mă pun pe mine în luminile rampei. Evident, sub un alt nume: Andrei Mladin. Ziarist român în viață – ehei, și încă în ce viață! De fapt, un detectiv particular, și nu cine știe ce colonel. Am scris ca în transă, direct la mașină. Dimineața aveam trei capitole. M-am dus la redacție obosit, dar într-o stare de suscitare terbilă. De cum a apărut colegul meu i-am comunicat triumfător cât de inspirat fusesem. Acesta m-a privit placid, de parcă și uitase de pariu, și mi-a zis că n-a scris nimic.
– Curios!
– De-abia am așteptat să ajung acasă și să m-aștern din nou la lucru. Am scris ca un posedat. Frazele se așterneau una după alta, de parcă până atunci fuseseră într-un cotlon al minții și de-abia așteptaseră să fie trecute pe o coală de hârtie. Îmi era foarte simplu să mă joc pe mine însumi, să povestesc despre vecini de apartament sau despre colegi de redacție cărora le ofeream statut de eroi literari. După câteva zile se adunaseră vreo cincizeci de pagini. Colegul meu tot nu se apucase de scris.
– Aveați toate șansele să câștigați pariul!
– Nici pomeneală! Frenezia mea a încetat brusc. Am fost trimis pe teren vreo săptămână. Când m-am așezat din nou la masa de lucru n-am mai reușit să intru în acea stare de magie de la început. Am abandonat totul. Nimeni n-a câștigat pariul. Asta nu înseamnă că n-am băut lada de bere…
– Și totuși…
– Vreme de un an nu m-am mai atins de paginile acelea. Dar într-o iarnă, în ianuarie, mi-am luat, ca de obicei, concediu – îl luam în luna asta de frica de a nu trebui cumva să scriu vreun articol despre zilele de naștere ale conducătorilor. În apartament era frig, făceam duș cu apă rece, (“Ce-I mai rece decât apa rece? Apa caldă, fraților?”), băteam la mașină folosind mănuși cu degete tăiate, ca să mă mai încălzesc, înfofolit într-un “alaindelon” de care eram foarte mândru. Am scris cu sinceritate. Cu umor. Cu mânie, când era cazul. Fără să mă gândesc la cenzură. Fără să-mi pese dacă romanul va vedea vreodată lumina tiparului. Fără să-mi pese dacă îi va plăcea cuiva. Am scris, de fapt, pentru mine.
Am reușit să-l duc la bun sfârșit într-o lună geroasă de ianuarie. Îmi era frig, dar eu mă simțeam bine descriind un oraș topit de căldură. Patru săptămâni n-am coborât de la etajul șapte unde îmi am și acum apartamentul – părinții îmi aduceau de-ale gurii în sufertașe. Când am ieșit prima oară pe stradă după această încercare nici nu mai știam să merg. Priveam cu neîncredere decorul din jurul meu, zăpada murdară. Eu încă mă mai aflam în universul căruia îi dădusem naștere. Am predat manuscrisul unei edituri. A fost acceptat.
–Îmi închipui că erați bucuros.
– Mai urma un hop – cel mai greu. Întâlnirea cu cenzura. Spre marea mea mirare, chiar dacă s-au tăiat multe referiri la ceea ce trăiam noi atunci, până la urmă și-a pus un aviz favorabil.
Romanul a apărut în 1983, într-o înfățișare grafică insipidă, într-un tiraj de 30 000 de exemplare. Când s-a pus în vânzare, umblam prin librării și-i vedeam pe cititori aruncând priviri indiferente spre coperțile dizgrațioase. Și totuși, în mai puțin de-o lună, tirajul s-a epuizat, și s-au mai tras câteva mii. Cum s-au informat cumpărătorii despre ce ascund aceste coperți neatractive, n-am să știu niciodată.
– Într-o lume fără internet.
– Un important critic literar, bun cunoscător al literaturii polițiste, a afirmat într-un articol elogios, Umor și acțiune: “Cu George Arion începem să avem și noi roman polițist autohton.” Iată, pe scurt, cum a venit Andrei Mladin pe lume.
– Acum e cunoscut și în străinătate.
– Domnule Sylvain Audet-Găinar, ați avut bunăvoința să traduceți (minunat!) în limba franceză două romane cu Andrei Mladin, Qui veut la peau d’Andrei Mladin? și La Vodka du diable. Ele au apărut la Genese Edition. Cărți cu eroul meu au mai fost traduse în engleză, macedoneană și rusă.
– Unele dintre romanele dvs se desfășoară într-un alt spațiu decât România. De ce?
– Pentru ca fantezia mea să nu se simtă încătușată am imaginat un spațiu în care să mă mișc mai în voie, în care se pot petrece evenimente care n-ar fi plauzibile dacă aș susține că pot se întâmpla în țara mea. Am închipuit un oraș, Barintown, care nu poate fi găsit pe nicio hartă, oricât de amănunțită ar fi ea. Nu-i accesibil pentru oricine nici pe calea aerului, nici venind pe ocean, și nici cu trenul, sau cu automobilul. Sistemul GPS nu-l are înregistrat, așa că nu aruncați aparatul bănuind o defecțiune majoră a lui. Și totuși, orașul există, autorul l-a vizitat în repetate rânduri, și l-a descris în cărțile Crimele din Barintown, Crime sofisticate, Sufocare..
– Se pare că orașul acesta vă obsedează. Păcat că nu știm unde e.
– Barintown este un oraș mai aproape decât ați crede, e la o azvârlitură de băț. Important e să descoperi o cale de acces în el, așa cum am descoperit eu, o poartă de intrare, aidoma unei “găuri de vierme”, prin care mă strecor câteodată într-o ambianță plină de farmec, unde se petrec evenimente surprinzătoare, demne de cunoscut și de înregistrat pentru posteritate.
Dacă nu găsiți o posibilitate de a-l cunoaște direct, bizuiți-vă pe ceea ce vă relatez eu. Asemenea unui cronicar obiectiv, de fiecare dată încerc ca însemnările mele despre Barintown să fie cât mai conforme cu întâmplările din acest spațiu magic.
Îmi place să scriu chiar acolo, până noaptea târziu, într-o vilă modestă de pe plajă, în care sunt binevenit la orice oră din zi și din noapte. Uneori, îmi ridic ochii de pe tastatura laptopului, îmi dezmorțesc degetele și ascult, clipe în șir, cum se izbesc de stânci valurile oceanului. Atunci îmi trece prin minte un gând și îmbietor, și neliniștitor: nu cumva, la un moment dat, orașul Barintown va acționa asupra mea ca o “gaură neagră”, care mă va captura definitiv?
Dacă nu mai primiți vești de la mine, să știți că sunt sechestrat acolo, mereu la masa de lucru…
–Genul polițist în România nu cunoște succesul din Franța și din alte țări. De ce?
– Pentru că toate trebuie să aibă un început, cei mai mulți cercetători au căzut de acord că anul 1841, când Edgar Allan Poe a publicat Dubla crimă din Rue Morgue, este cel al nașterii literaturii polițiste. La 21 de ani de la acest act inaugural, românului I.M. Bujoreanu îi apărea o carte voluminoasă, Mistere din București, în care se regăsesc numeroase elemente specifice narațiunilor cu anchetatori și criminali. De aceea e firesc să-l socotim un pionier merituos al acestui gen în literatura noastră. Din păcate, romanul a trecut neobservat. Nu i s-a consacrat nicio cronică. De același tratament s-a “bucurat” și Misterele Bucureștilor (trei volume, 1862–1864) al lui G. Baronzi. Nici cititorii, nici criticii nu au agreat apariția la noi a unor proze cu asasini plasați în spațiul autohton. Din pudibonderie? Din neîncrederea că în spațiul carpato-danubian s-ar putea petrece fapte atroce? Sau e vorba de scepticismul celor care nu i-au crezut capabili pe autorii români să ofere în acest gen narațiuni de valoare? Au trecut multe decenii până când câțiva scriitori să se aventureze în acest domeniu. Totuși, de-abia în anul 1940 apare cu adevărat primul roman polițist românesc – Amândoi, de Liviu Rebreanu (a apărut și în limba franceză). La aproape 100 de ani de la Dubla crimă din Rue Morgue!
– Un decalaj fantastic!
– Scria cu temei Alexandru Philippide (un eminent cărturar român) în articolul său Romanul de aventuri și societatea românească (1938): “În literatura noastră, singura specie care n-a ispitit pe scriitori este romanul de aventuri. (Înțeleg prin roman de aventuri orice roman de acțiune și mister, cu intrigă bine condusă, cu surprize dese și deznodământ neprevăzut, indiferent de timp și loc.)” Și totuși, între cele două războaie mondiale, cititorii de la noi devorau cărțile polițiste. Unii le citeau în original. Cei mai mulți aveau la dispoziție tălmăciri de o calitate discutabilă și, uneori, nici valoarea autorilor nu era demnă de stimă – pe bună dreptate unii s-au îndepărtat de acest gen, socotindu-l maculatură.
Tot Alexandru Philippide remarca în articolul menționat mai sus: “Public pentru romanul de aventuri a fost și este, la noi, din belșug. Dovadă este colosalul consum de romane străine de aventuri, care s-a făcut în țara noastră, în Moldova și în Muntenia, mai ales, de vreo sută și mai bine de ani încoace, de la primele romane-foileton ale lui Alexandre Dumas și Eugene Sue și până la romanele polițiste de astăzi, înghițite în cantități considerabile.” El oferă și o explicație plauzibilă a întârzierii expansiunii acestui gen în țara noastră: “Pentru romanul de aventuri modern cred că un lucru este înainte de toate indispensabil: existența orașului mare, a orașului cu mii de străzi și milioane de locuitori, cu populație amestecată, cu cartiere multe și deosebite între ele, cu populație flotantă și – mai ales – cu multe posibilități de anonimat.”
– Care a fost situația acestui gen de roman în perioada comunistă?
– La începuturile perioadei comuniste, romanul polițist, considerat ca un produs toxic al civilizației burgheze, era combătut cu strășnicie. (Nici fasciștii nu l-au agreat.) După cum atrăgea atenția scriitorul Nicholas Blake, “orice dictatură l-a interzis, ca fiind o marcă de pur liberalism.” Și, după cum se știe, în Paradis nu există crime. Și totuși…
La un moment dat autoritățile și-au dat seama că literatura polițistă poate servi ca un excelent instrument de propagandă. Au încurajat traducerile din creațiile scriitorilor occidentali – ele demascau fărădelegile, ororile din capitalism – și i-au îndemnat pe autorii români să prezinte lupta vajnicilor milițieni pentru apărarea cuceririlor revoluționare și combaterea infracționalității. Așa a apărut mai mulți scriitori, mai mult sau mai puțin talentați (unii fiind angajați ai Ministerului de Interne).
– Cum s-a schimbat situația după 1990?
– După 1990 m-am așteptat ca, într-un climat de libertate, literatura polițistă să cunoască la noi o înflorire fără precedent, așa cum este în cele mai multe locuri din lume. N-a fost să fie așa. Numărul autorilor români care scriu mystery&thriller este încă mic. În SUA, Marea Britanie, Franța, Spania, Italia sunt sute și sute de scriitori care ilustrează acest gen. Unii dintre ei sunt publicați în tiraje impresionante, traduși în multe limbi, participă la saloane literare unde sunt întâmpinați sărbătorește, sunt premiați.
Islanda are 300 000 de locuitori. Statistica înregistrează 1,5 crime pe an! Dar câțiva autori islandezi de crime sunt cunoscuți pe întreg globul. Ca să nu mai vorbim de cei suedezi care au provocat “valul nordic”. La noi doar câțiva au reușit să se facă știuți și peste hotare. Însă totul e la început.
– Cum vedeți viitorul literaturii polițiste în spațiul românesc?
– Acum suntem liberi să abordăm acest gen, fără teama de cenzură și fără să ascultăm de “indicații”. Avem și orașe cum visa Philippide. “Literatura milițistă” care prin unele “producte” ale sale a discreditat genul, a început să fie dată uitării. Subiecte există din belșug – în fiecare zi se întâmplă ceva care poate fi tratat într-un roman polițist. Există și cititori pentru acest gen literar – dovadă sutele de romane ale autorilor străini pe care le-au propus editurile de la noi în ultimele două decenii. Atunci de unde această timidate a scriitorilor noștri de a aborda istoriile crime? De ce clubul lor rămâne atât de restrâns? Philippide își încheie astfel articolul din care am mai citat: “Dacă și atunci când această evoluție se va fi îndeplinit, romanul de aventuri va continua să lipsească în literatura română, pricina va trebui căutată într-o inaptitudine a firii naționale pentru asemenea producții literare, adică într-o lipsă de inventivitate, de imaginație inventivă.” Un verdict cu un efect ca de ghilotină.
– Are cumva dreptate?
– Rămâne ca autorii care ilustrează azi acest gen și alții care se vor mai afirma de acum înainte să-l contrazică pe marele cărturar cu scrierile lor. Până atunci, povestea romanului polițist românesc continuă să fie enigmatică.
– Revenind la Andrei Mladin, ce se va mai întâmpla cu el?
– În curând, la Crime Scene Press (editură condusă de Alexandru Arion, o editură cu o contribuție tot mai vizibilă la promovarea literaturii polițiste în România) va apărea un nou roman care îl are ca protagonist: Mâna care închide ochii. Acțiunea se petrece în timpul pandemiei și are toate ingredientele necesare pentru a oferi o lectură captivantă: un complot împotriva președintelui țării, crime de acum șapte decenii al căror făptaș e descoperit abia în zilele noastre, întâmplări în care sunt implicați spioni de mai multe naționalități…
Sylvain Audet-Găinar 