Interviu cu Andrei Voiculescu, octombrie 2020
Tradus în limba română de Olga Tintoiu
Bunicul meu, Vasile Voiculescu, a fost arestat în noaptea de 5 august 1958. La ora unu noaptea, au descins la noi acasă și au stat acolo preț de vreo patru ore. Astăzi sunt singurul martor în viața al acestei scene. A fost groaznic! Erau îmbrăcați ca pe vremea Gestapo-ului, cu haine mari de gabardina și au intors totul cu susul în jos. După aceea, casa a fost confiscată și tot ce a aparținut bunicului meu a fost luat. În special, ceea ce a fost în camera lui, care era, de altfel și biroul său: manuscrise, cărți,… Era o bibliotecă enormă acolo. Cei patru pereți erau acoperiți de carti până în tavan! Chiar și soba era plină de cărți! Au luat totul. Până și mobila din casă. L-au condamnat apoi la cinci ani de închisoare și încă cinci ani de privare de drepturi civile. Avea 74 de ani atunci. În cele din urmă i-au acordat o reducere a pedepsei și a fost eliberat pe 24 aprilie 1962. Era foarte bolnav dupa toate bătăile aplicate de gardieni. În această ultimă perioadă de încarcerare, cea mai lungă, a fost închis în închisoarea Aiud , una dintre cele mai dure din țară.
După arestarea bunicului meu în 1958, Securiștii au venit la tatăl meu și i-au spus că nu mai aveam ce căuta la școală. Aveam 13 ani și devenisem « nepotul unui dușman al poporului ». Pentrucă Vasile Voiculescu a fost condamnat pentru înaltă trădare. Tatăl meu era disperat. În acel an, trebuia să trec intr-a șaptea și apoi să dau un examen de intrare la liceu. Singura soluție pe care tatăl meu a găsit-o atunci a fost să mă înscrie la o școală de horticultură lângă Brasov. Dar mama mea (părinții mei erau divorțati de când aveam șase ani), trăia cu un personaj important, un inginer. Locuiau lângă Bicaz, acolo unde comuniștii construiau în acea vreme o centrala hidroelectrică uriașă. Tipul ăsta era inginer șef și avea responsabilități mari. El era cel care controla calitatea betonului.
Barajul Bicaz, România, în timpul construcției
Așa incât, în cele din urmă, am fost trimis acolo pentru a continua școala. Era un șantier de construcții cu câteva mii de muncitori care locuiau într-un lagăr de muncă, cu niște cabane de lemn, totul destul de primitiv. Să ne intelegem, nu era o tabără de muncă forțată. Muncitorii erau plătiți. Noi locuiam la cinci kilometri de lagărul de muncă unde se afla și școala. Așa că,în fiecare dimineață trebuia să mă trezesc devreme pentru a ma duce la scoala. Din fericire, treceau pe lângă casa noastră o mulțime de camioane care duceau ciment și nisip pentru baraj. Așa că găseam întotdeauna un șofer dispus să-l ia pe « fiul domnului inginer » și să mă lase în fața școlii. Asta a fost partea pozitivă, ca și faptul că locuiam intr-o casă lângă o pădure în care ma plimbam adesea. În rest, sincer, nu era chiar de vis. Cu atat mai mult cu cât tatăl meu vitreg era un tip brutal. În plus, nu aveam prieteni în acest sat de ingineri. Prietenii mei erau la școală.
CUPRINS
Capitolul 1 – În care este vorba despre arestare arbitrară și despre barajul Bicaz
Capitolul 2 – În care este vorba despre internat, pik-up și ceaiuri dansante
Capitolul 3 – În care este vorba despre tuberculoza osoasa și patinajul de viteza
Capitolul 4 – În care este vorba despre scuter și revista “Steaua”
Capitolul 5 – În care este vorba despre Fabrizio de André, clubul A și Radio Bucuresti
Capitolul 6 – În care este vorba despre clubul 33, Scotch Club și Whisky à Gogo
Capitolul 7 – În care este vorba despre exil și munca silnică
Capitolul 8 – În care este vorba despre Cornel Chiriac și Radio Europa Liberă
Capitolul 9 – În care este vorba despre carti postale , “Melogriver” și despre independența
Capitolul 10 – În care este vorba despre o tranzitie ratată și despre imposibila întoarcere
Capitolul 11 – În care este vorba despre München, Praga și un nou inceput
Capitolul 12 – În care este vorba despre Radio Bucuresti și permis de muncă
Capitolul 13 – În care vorbim despre editare și Harpagon
Capitolul 14 – În care descoperim melodiile preferate ale lui Andrei Voiculescu
Sylvain Audet-Găinar 