În timp ce romanul meu “Du Rififi à Bucarest” (“Bucluc la București”) își are originile într-o fotografie găsită la un anticar bucureștean, cel de-al doilea roman al meu, ”Micmac à Bucarest” (« Intrigi la București »), s-a născut plecând de la șase cărți poștale, culese de la același anticar și trimise toate unuia și aceluiași destinatar: un oarecare Andrei Voiculescu.
De îndată ce le-am văzut, aceste carți postale mi-au atras atenția pentru că fuseseră scrise la începutul anilor 1970, proveneau din țări diferite (Germania, Italia, Statele Unite, Olanda, Suedia) și mai ales pentru că trei dintre ele erau scrise de tinere vizibil îndragostite lulea de acest misterios Andrei. E de la sine inteles că, pentru mine, totul se înfățisa ca o sursă de inspirație de prim rang. De altfel, am început imediat să-mi imaginez viața acestui cuceritor român de inimi care reusise să imbrobodească atât de multe fete din străinătate într-un moment în care țara sa nu era totuși cea mai deschisă către lume.
Acest nume Andrei Voiculescu a început, în cele din urma, să mă intrige. Mi se părea chiar că îl mai auzisem pe undeva. Dar unde? Așa că, am început să investighez. La urma urmei, dacă acest Andrei Voiculescu mai era încă în viață și afla într-o zi că i-am folosit cărțile poștale fără voia lui, mă indoiam că acest lucru l-ar fi amuzat în mod deosebit.
Dupa câteva clicuri, am descoperit că într-adevăr există un anume Andrei Voiculescu a cărui fisier wikipedia incăpea pe un timbru poștal: « Născut pe 10 iulie 1945, Andrei Voiculescu este un journalist român. În 1974 a plecat în exil legal (prin căsătorie) în Germania, unde, din 1975, a început să lucreze pentru Radio Europa Liberă, departamentul de limba română, ca prezentator și redactor muzical. Este nepotul poetului Vasile Voiculescu.«
Când am citit că s-a căsătorit cu o nemțoaică, nu mă întrebați de ce, dar am simțit imediat că sunt pe drumul cel bun. Săpând mai adânc, am descoperit în cele din urmă că bunicul său locuia pe strada Dr. Staicovici din București. Ori, mai multe ilustrate fuseseră trimise la aceasta adresă! Și când am aflat în sfârșit că Andrei Voiculescu fusese DJ în stațiunile de la Marea Neagră, la începutul anilor ’70, mi-am dat seama imediat că tocmai descoperisem cheia enigmei, pentru că toate celelalte carți postale fuseseră expediate la un hotel din Mamaia!
Dar cum să-l contactezi pe acest om ca să-mi confirme aceasta ipoteză? Și mai ales, în cazul în care aceste cărți poștale se dovedeau a fi ale lui, ar accepta el oare să le folosesc în următorul meu roman? În orice caz, trebuia să am cugetul curat. Așa că am contactat mai mulți prieteni jurnaliști din România care l-ar fi putut cunoaște și, o săptămână mai târziu, unul dintre ei mi-a trimis numărul lui de telefon.
Măi să fie! mi-am spus. Cum să-i prezint o asemenea situatie abracadabrantă acestui străin fără ca el să creadă că sunt nebun? Cred de altfel că, la începutul conversației noastre, a avut această impresie. Trebuie să recunoastem că povestea carților poștale era destul de extravagantă! Dar, indată ce a văzut ilustratele, mi-a confirmat imediat că el era într-adevăr destinatarul lor. Numai că, ciudat, el nu le primise niciodată! Acest nou mister mi-a pus imediat curiozitatea și imaginația în mișcare. Și chiar a doua zi, l-am sunat înapoi și l-am bombardat cu întrebări. Pentru că nu numai că doream să folosesc celebrele sale cărți postale în romanul meu, dar voiam să-l fac pe Andrei Voiculescu să apară ca personaj în narațiunea mea! Într-adevăr, dacă modul în care ne intalniserăm era destul de romanțios, destinul acestui om mi se părea o aventură chiar mai pasionantă și merita să ocupe un loc aparte în povestea mea. Din păcate, formatul romanului m-a constrâns repede să fac alegeri, astfel incât unele episoade din viața lui nu au putut fi incluse.
De aceea am decis să vă ofer astăzi acest interviu exclusiv, în paisprezece episoade, astfel încât să puteți descoperi la rândul vostru, aproape în întregime, traiectoria acestui om cu un caracter puternic și un umor deosebit, cu care drumurile mele s-au încrucișat prin cea mai uluitoare șansă, a acestui personaj atipic și atât de atrăgător, care și-a petrecut timpul spunând « tu »( bravând în fața) istoriei, fără a părea vreodată că o face intenționat.
Un mare mulțumesc lui Andrei Voiculescu pentru toate răspunsurile sale, dar și pentru toate fotografiile pe care le puteți descoperi în exclusivitate pe parcursul interviului nostru.
Si un mare mulțumesc lui Olga Tintoiu, care a acceptat să traducă acest interviu în limba română (original find scris în franceză).
CUPRINS
Capitolul 1 – În care este vorba despre arestare arbitrară și despre barajul Bicaz
Capitolul 2 – În care este vorba despre internat, pick-up și ceaiuri dansante
Capitolul 3 – În care este vorba despre tuberculoza osoasă și patinajul de viteză
Capitolul 4 – În care este vorba despre scuter și revista “Steaua”
Capitolul 5 – În care este vorba despre Fabrizio de André, Clubul A și Radio Bucuresti
Capitolul 6 – În care este vorba despre clubul 33, Scotch Club și Whisky à Gogo
Capitolul 7 – În care este vorba despre exil și munca silnică
Capitolul 8 – În care este vorba despre Cornel Chiriac și Radio Europa Liberă
Capitolul 9 – În care este vorba despre carti postale, “Melogriver” și despre independența
Capitolul 10 – În care este vorba despre o tranzitie ratată și despre imposibila întoarcere
Capitolul 11 – În care este vorba despre München, Praga și un nou inceput
Capitolul 12 – În care este vorba despre Radio Bucuresti și permis de muncă
Capitolul 13 – În care vorbim despre editare și Harpagon
Capitolul 14 – În care descoperim melodiile preferate ale lui Andrei Voiculescu
©Copyright by Andrei Voiculescu©
Sylvain Audet-Găinar 