Interviu cu Andrei Voiculescu, octombrie 2020
Tradus în limba română de Olga Tintoiu
Bunicul meu a ieșit din închisoare în 1962. În timpul celor patru ani de închisoare, nu am mai auzit nimic de el. Era încă vechiul sistem sovietic! Nu răzbătea nicio informație din temnițele alea. Nici măcar nu știam în ce închisoare fusese plasat. În aprilie 1962, tatăl meu a primit pur și simplu o scrisoare în care I se spunea sa vina să-l ia de la închisoarea Aiud. Era la infirmerie de luni de zile! După nenumaratele bătai ale gardienilor, bunicul meu contractase o tuberculoză osoasă la coloana vertebrală și în zona cervicală. Când s-a întors la București, nu cântărea decât 49 de kilograme și arăta ca un cadavru. Nu putea să se ridice singur deoarece coloana vertebrală nu-l mai tinea. Astfel încăt, de fiecare dată când avea nevoie, suna un clopoțel și eu veneam lângă el să-l ajut să se dea jos din pat. Ingenuncheam, el își punea mâinile pe umerii mei, apoi capul în adâncitura gâtului meu și îl ridicam ușurel. Aveam 17 ani atunci și bietul om a mai trăit așa încă un an. Insă ceea ce îl făcea să sufere cel mai mult era că nu mai avea nici o carte. De fapt acesta a fost primul lucru pe care l-a spus când a venit acasă: « Unde este biblioteca mea? » Saracul de el! Totul dispăruse.
Cu diploma de bac în buzunar, m-am înscris la o școală veterinară. Dar nu din vocație! În România, când proveneai dintr-o familie bună ca a mea, tradiția cerea pur și simplu să studiezi. Tatăl meu a studiat dreptul, iar fratele tatălui meu a fost doctor. A lucrat chiar și la Institutul de Cercetare Cantacuzino. În plus, la acea vreme, toți băieții trebuiau să facă doi ani de serviciu militar. Și armata era groaznică. Recruții erau de obicei folosiți pentru toate tipurile de muncă, la construirea de drumuri, poduri… De aceea, încă din liceu, am început să ma interesez de diferite moduri de a scăpa sau măcar de a scurta acest serviciu militar interminabil, cât mai mult posibil. Și mi se infațișau două soluții: fie mă inscriam la o universitate (dar locurile erau limitate și nu exista nici o garanție că reușeam să intru), fie făceam sport de performanță și intram într-un club sportiv. La început am făcut patinaj de viteză în clubul Securității numit Clubul Dinamo. Dupa doi ani, când m-am săturat de patinaj, am înteles că era mai bine să fac hochei pe gheață, pentru că era clubul Armatei. Așa că am început să joc hochei serios! Și toate astea pentru a reuși în sfârșit să întru la facultate!
CUPRINS
Capitolul 1 – În care este vorba despre arestare arbitrară și despre barajul Bicaz
Capitolul 2 – În care este vorba despre internat, pick-up și ceaiuri dansante
Capitolul 3 – În care este vorba despre tuberculoza osoasa și patinajul de viteza
Capitolul 4 – În care este vorba despre scuter și revista “Steaua”
Capitolul 5 – În care este vorba despre Fabrizio de André, clubul A și Radio Bucuresti
Capitolul 6 – În care este vorba despre clubul 33, Scotch Club și Whisky à Gogo
Capitolul 7 – În care este vorba despre exil și munca silnică
Capitolul 8 – În care este vorba despre Cornel Chiriac și Radio Europa Liberă
Capitolul 9 – În care este vorba despre carti postale , “Melogriver” și despre independența
Capitolul 10 – În care este vorba despre o tranzitie ratată și despre imposibila întoarcere
Capitolul 11 – În care este vorba despre München, Praga și un nou inceput
Capitolul 12 – În care este vorba despre Radio Bucuresti și permis de muncă
Capitolul 13 – În care vorbim despre editare și Harpagon
Capitolul 14 – În care descoperim melodiile preferate ale lui Andrei Voiculescu
Sylvain Audet-Găinar 