Interviu cu Andrei Voiculescu, octombrie 2020
Tradus în limba română de Olga Tintoiu
În 1974, mi s-a acordat permisiunea de a părăsi teritoriul românesc după o așteptare de trei ani. În 1971, am depus un dosar la Consiliul de Stat ca să mă pot căsători cu o nemțoaică și să merg să locuiesc cu ea. Trei ani de așteptare nesfârșită, acte suplimentare, interogatoriu… Și apoi, în acel moment, tatăl meu era încă în viața. Mama mea obținuse între timp cetățenia elvetiană și as fi putut cere reunirea familiei cu ea. În cele din urmă, s-au gandit că eram cam trăznit și cu capul în nori, au hotărât să mă lase să plec. În octombrie 1973, cu câteva luni înainte să plec, tatăl meu a murit. În circumstanțe ciudate. Probabil că nu vom ști niciodată adevărul.
În orice caz, am ajuns în Germania, în Dusseldorf, unde am început imediat să caut de lucru. Foarte repede am dat peste un anunț în Rheinische Post. Căutau un DJ la un club de noapte foarte select din oraș numit Catapulta. Era singura discotecă din centrul istoric care rămânea deschisă până la cinci dimineața. Iar salariul era destul de ispititor: trei mii de mărci pe lună. Șeful care avea, de asemenea, trei cluburi de noapte în Ibiza era chiar dispus să mă angajeze pentru a face sezonul de vară acolo. Doar că, atunci când soția mea, în sfârșit, fosta mea soție, a văzut genul de fete care mergeau în acel loc, a spus imediat “veto”. Și apoi nu i se părea normal ca eu să plec la muncă la ora 21 când ea se întorcea de la muncă la ora 18. Prin urmare, am refuzat acest loc de muncă. Așa ca eram dispus să accept orice contract pentru a-mi câștiga existenta, m-am dus la un hotel care căuta un recepționer. Dar acolo trebuia să știi să folosești un computer, ceea ce nu era cazul meu pe vremea aceea. În cele din urmă am acceptat un post într-o uzina de material plastic, unde am rezistat eroic timp de două săptămâni! Am fost promovat șef de departament pentru că vorbeam patru limbi străine. Era vorba de departamentul de mașini de tuns iarba! Ca șef de departament, eram de fapt responsabil de vreo sută de mașini de tuns iarba pe care trebuia să le incarc eu singur într-un camion de 3,5 tone, și apoi să le duc la gara, unde trebuia să le descarc tot eu singur! De la prima tură, am crezut că o iau razna! Camionul era un Mercedes nou-nout atât de mare încât l-am lovit de nu știu câte ori înainte sa ajung la destinație. După două săptămâni, am demisionat pentru că nu avea niciun sens. Și atunci am decis să-i scriu pentru prima dată lui Cornel Chiriac.
CUPRINS
Capitolul 1 – În care este vorba despre arestare arbitrară și despre barajul Bicaz
Capitolul 2 – În care este vorba despre internat, pick-up și ceaiuri dansante
Capitolul 3 – În care este vorba despre tuberculoza osoasa și patinajul de viteza
Capitolul 4 – În care este vorba despre scuter și revista “Steaua”
Capitolul 5 – În care este vorba despre Fabrizio de André, clubul A și Radio Bucuresti
Capitolul 6 – În care este vorba despre clubul 33, Scotch Club și Whisky à Gogo
Capitolul 7 – În care este vorba despre exil și munca silnică
Capitolul 8 – În care este vorba despre Cornel Chiriac și Radio Europa Liberă
Capitolul 9 – În care este vorba despre carti postale , “Melogriver” și despre independența
Capitolul 10 – În care este vorba despre o tranzitie ratată și despre imposibila întoarcere
Capitolul 11 – În care este vorba despre München, Praga și un nou inceput
Capitolul 12 – În care este vorba despre Radio Bucuresti și permis de muncă
Capitolul 13 – În care vorbim despre editare și Harpagon
Capitolul 14 – În care descoperim melodiile preferate ale lui Andrei Voiculescu
Sylvain Audet-Găinar 