Interviu cu Andrei Voiculescu, octombrie 2020
Tradus în limba română de Olga Tintoiu
Germanii voiau ca Radio Europa Liberă să rămână deschis la München și au făcut tot ce-au putut ca să-i convingă pe americani să nu-l închidă. Erau chiar dispuși să acopere jumătate din costurile de exploatare. Dar americanii au refuzat categoric. Clădirea radio fusese totuși închiriată de la germani cu un contract pe nouăzeci și nouă de ani. Era, de altfel, foarte bine situată în oraș, chiar lângă faimosul parc din München, Englischer Garten, într-o zonă foarte liniștită, cu multă vegetație. Dar în 1990, a devenit clar că Radio Europa Liberă nu mai era în grațiile Washingtonului. Președintele american de la acea vreme, Bill Clinton, a vrut de fapt să scape de noi. Acest post de radio nu ajuta prea mult în negocierile sale cu rușii care pretindeau că instauraseră democrația, că popoarele din vechiul bloc erau acum libere… Pe scurt, potrivit acestora, Radio Europa Liberă nu mai avea prea multe motive să existe.
Culmea era că, în ciuda căderii comunismului, nu am avut niciodată atât de mulți ascultători. Din moment ce nimeni nu se mai temea, toată lumea a început să ne asculte fara sa se mai ascunda. Radio Europa Liberă a deschis chiar o agenție în București la acea vreme și am început să difuzăm emisiunile noastre în direct prin satelit în întreaga țară. Calitatea sunetului era mult mai bună. Multe posturi de radio private au început, de asemenea, să apara în România și ne propuneau să redifuzeze unele dintre programele noastre. Mai ales ale mele. Cu toate acestea, Radio Europa Liberă s-a opus întotdeauna acestui lucru.
În München, situația a devenit rapid din ce în ce mai tensionată între conducere și angajați. În ceea ce mă privea, eram afiliat la trei sindicate germane pentru a mă asigura că sunt protejat cât mai mult posibil de loviturile care urmau sa vina din partea directiei. Pentru a economisi bani, le-a venit ideea să mute radioul la Praga! Au găsit o clădire în centrul orașului, care nu-I costa aproape nimic. Și bineînțeles, salariul pe care ni l-au oferit era mult mai mic decât cel pe care il aveam la München. Sindicatele mi-au spus imediat că dacă voi accepta să merg la Praga, îmi voi pierde toate drepturile. Ca să nu mai vorbim de pensia ridicolă pe care riscam să o primesc la sfârșitul carierei mele. În Germania, acumulasem deja suficiente contribuții pentru a beneficia de cinci ani de șomaj. În Republica Cehă, nu aveam niciun drept! Și apoi, să ne mutăm cu un copil de trei ani la momentul respectiv, să învețe o limbă nouă (și încă ce limbă!)… Eu am exclus categoric aceasta idee.
În 1995, când au inchis în cele din urmă radioul din München, am fost plătiți cu niște beneficii și m-am trezit șomer. De îndată ce m-am dus la biroul de ocupare a forței de muncă, mi s-a spus, « Domnule Voiculescu, nu putem face nimic pentru dumneavoastră. Aveți peste 50 de ani și sunteți supracalificat.” Pentru mine, era un dezastru! Trebuia să plătesc chirie, să cresc un copil,… Le-am spus apoi că sunt gata să fac niște cursuri, astfel încât să pot lucra într-un post de radio ca tehnician. Pentru că, deși vorbeam bine germana, nu stăpâneam destul de bine limba încât să găzduiesc o emisiune. În schimb, puteam lucra foarte bine pe partea tehnică, fără probleme. Din păcate nici asta nu a fost posibil. Având în vedere vârsta mea, statul german era de accord să-mi plătească doar un an de formare, pe cand ceea ce mă interesa pe mine dura doi ani. Am ajuns să-mi încerc norocul și la Deutsche Welle din Köln, care este un fel de replică a Radio Europa Liberă, finanțată de Germania, și am reușit să iau legătura cu un membru al consiliului de administrație. De îndată ce a vazut parcursul meu profesional, acesta mi-a spus imediat că nici el nu mă poate angaja. Din nou, eram supracalificat. Chiar mi-a mărturisit că directorul său musical și cultural de la acea vreme, care avea doar 32 de ani, pur și simplu s-a înroșit când mi-a văzut CV-ul și a aflat că vreau să lucrez sub responsabilitatea lui!
©Copyright de Andrei Voiculescu©
În orice caz, a fost o perioadă dificilă pentru mine. Indemnizația mea de șomaj a început să scadă și mi-am spus că e mai bine să plec din Germania. Inițial, fosta mea soție voia să ne mutăm la New York. Dar eu nu am fost de acord. Nu mă vedeam crescându-mi fetița acolo. Și să mă mut dincolo de ocean la vârsta mea, nu era visul meu. Și atunci, m-am gândit întâi să plec în Italia. Cum vorbeam bine limba, aș fi putut lucra acolo fără probleme pentru un radio. Și apoi, școlile de acolo ar fi fost perfecte pentru fiica noastră. În cele din urmă, nu s-a întâmplat asa, și m-am întors la București, unde am avut ocazia să-mi înscriu fiica la o școală germană foarte bună și unde aveam speranța să-mi găsesc cu ușurință de lucru la un post de radio.
CUPRINS
Capitolul 1 – În care este vorba despre arestare arbitrară și despre barajul Bicaz
Capitolul 2 – În care este vorba despre internat, pick-up și ceaiuri dansante
Capitolul 3 – În care este vorba despre tuberculoza osoasa și patinajul de viteza
Capitolul 4 – În care este vorba despre scuter și revista “Steaua”
Capitolul 5 – În care este vorba despre Fabrizio de André, clubul A și Radio Bucuresti
Capitolul 6 – În care este vorba despre clubul 33, Scotch Club și Whisky à Gogo
Capitolul 7 – În care este vorba despre exil și munca silnică
Capitolul 8 – În care este vorba despre Cornel Chiriac și Radio Europa Liberă
Capitolul 9 – În care este vorba despre carti postale , “Melogriver” și despre independența
Capitolul 10 – În care este vorba despre o tranzitie ratată și despre imposibila întoarcere
Capitolul 11 – În care este vorba despre München, Praga și un nou inceput
Capitolul 12 – În care este vorba despre Radio Bucuresti și permis de muncă
Capitolul 13 – În care vorbim despre editare și Harpagon
Capitolul 14 – În care descoperim melodiile preferate ale lui Andrei Voiculescu
Sylvain Audet-Găinar 