Capitolul 5 – În care este vorba despre Fabrizio de André, Club A și Radio Bucuresti

Interviu cu Andrei Voiculescu, octombrie 2020

Tradus în limba română de Olga Tintoiu

Spre sfârșitul anilor șaizeci, după ce ascultasem multe cântece frantuzești, am început să fac o adevărată pasiune pentru muzica italiană. Mai ales pentru Lucio Battisti și Fabrizio de André. Acesta din urmă era un poet adevărat, un fel de Georges Brassens italian. Dar din moment ce nu înțelegeam tot ce spunea în cântecele sale, am decis să învăț aceasta limbă. Și cum eram prieten cu un asistent de italiană de la Universitatea din București, l-am întrebat dacă pot să particip la cursurile lui și el a acceptat. A durat doi ani și mi-a plăcut la nebunie. În plus, erau multe fete acolo. Tot în acea vreme au început să apară cluburile studentesti și eu să lucrez ca DJ. Cum aveam șansa să cunosc mulți studenți la arhitectură, care erau, să recunoaștem, foarte exclusiviști, de îndată ce au deschis primul lor club privat în București, celebrul Club A, am început imediat să lucrez pentru ei și să iau cu mine o grămadă de prieteni care făceau cam același lucru ca mine. În ce mă priveste, eu eram joia, sâmbăta ș duminica. Toate astea pro-bono, desigur. Și într-o zi mi-a venit o idee. Din moment ce nu voiam să mă limitez la a-i pune pe oameni să danseze, m-am oferit să prezint din când în când, în prima parte a serii, un cântăreț sau o trupă, în același mod în care o faceam pentru revista Steaua. Și într-o seară am decis să-l prezint pe Fabrizio de André.

Acest cântăreț făcuse niște înregistrări extraordinare. Cel de-al treilea album al său a fost, de exemplu, o cantată în Si minor. O cantată pop, pentru cor și orchestră. Și purta titlul Tutti morimmo un stento. Era vorba despre inutilitatea vieții și o mulțime de lucruri de genul asta, nu foarte vesel. Ceva, în orice caz, ce e bine sa eviți să asculți când nu ai moralul ridicat! Cu toate acestea, am decis să traduc această cantata și alte cântece de Fabrizio de André în limba română, care îmi păreau importante, și într-o seară, în prima parte a serii, l-am prezentat studenților de la Club A. Trebuie să vă imaginați că în acel moment, când introduceam un cântăreț sau o trupă, toată lumea era calmă și disciplinată, stând pe scaune și ascultând muzica cu atenție. În acea seară, publicul a fost chiar mai liniștit decât de obicei. Și după una sau două ore de prezentare, cineva din incăpere a rupt tăcerea exclamând: « Nu mai avem chef să dansăm. Vrem să mai ascultăm și alte melodii de Fabrizio de André! » Nu-mi venea să cred. Nu mi-aș fi putut imagina niciodată un asemenea entuziasm! Venisem în acea noapte numai cu două discuri ale acestui cântăreț. « Nu contează. Pune-le încă o data! » Deci asta am făcut.

Pentru a vizualiza fotografii de Club A din acel moment, vă recomandăm o vizită la acest uimitor muzeu online : https://www.postmodernism.ro/dans-și-dj-în-club-a/

Între timp, am început să colaborez și cu Radio București. Trebuie spus că Vasile Voiculescu a fost unul dintre membrii fondatori, director de programe culturale și literare în anii 1930, și a găzduit chiar programe de educație în domeniul igienei timp de mai mulți ani. Și apoi, în 1949, a fost concediat de pe-o zi pe alta. Oricum, datorită acestei povești, am avut mai mult sau mai puțin ușa deschisa în această instituție (deși nimeni nu a menționat vreodată de fața cu mine numele bunicului meu). Și apoi, eram cu atât mai bine primit cu cât veneam cu propriile mele discuri. Pentru că începusem să am o frumoasă colecție !

Pentru a găsi înregistrări la acel moment, trebuia sa fii organizat, dar reuseam destul de ușor sa găsesc. Spun « noi » pentru că eram un grup mic de DJ, destul de puțini la început, dar apoi, încetul cu încetul, ni s-au alăturat și alții. Furnizorii noștri de muzică erau uneori fii de miniștri (care călătoreau mai ușor decât noi în afara României), alteori piața neagră care în curând a început să se dezvolte. În ceea ce mă privește, pur și simplu le comandam unor prieteni care locuiau în Italia. Le spuneam ce mă interesa și mi le trimeteau prin poștă. Pentru că la acea vreme, discurile nu erau controlate de securiști (care oricum nu știau nimic despre ele), așa cum era cazul, dimpotrivă, pentru reviste sau ziare. Discurile treceau controalele vamale fără probleme!